(Confesiunile iadului .Ed .TRC; Exorcismul din 5 aprilie
1978)
Demon:
Verdi-Garandieu, demon uman.
Mesaj
către preoți, avertizări și îndemnuri pentru a reveni la viața Evangheliei
Abatele Verdi-Garandieu,
demon uman, fost preot al Diecezei de Tarbes, în secolul al XVII-lea,
adresează, prin intermediul îndrăcitului, acest mesaj patetic fraților săi
întru preoție, ca să îi adjure – la ordinul Preasfintei Treimi și a Fecioarei
Maria - să reia calea îngustă a Evangheliei, și astfel, să evite să sufere la
rândul lor, în iadul veșnic, soarta oribilă care i-a revenit din cauza
infidelităților lui față de har. În urma exorcismului lui Leon al XIII-lea
folosit în acest caz, au fost rostite multe invocări, inclusiv cele ale Sf.
Vincent Ferrer, marele misionar spaniol dominican din sec.XIV-XV, care a umblat
predicând prin Spania, Italia, Elveția și Franța; el a murit la Vannes în 1419.
El a fost de temut pentru demon, de la care a smuls multe suflete, prin viața
lui de dragoste și penitență și prin propovăduirile lui înflăcărate.
Pe scurt: Sfântul
Vincent Ferrier (a cărui sărbătoare liturgică este tocmai în 5 aprilie) este un
model de imitat iar abatele Verdi-Garandieu, un exemplu de NE urmat.
Demonul va vorbi aproape
două ore și jumătate, aproape neîntrerupt. Reproducem textul adjurărilor sale,
din ordinul Cerului, către preoții din vremea noastră. De fapt, pentru întregul
cler, căci după cum spune demonul Garandieu, este adresată și
"episcopilor, cardinalilor și vicarilor" (superiori bisericești).
Pentru a asigura continuitatea acestui mesaj, atât de important, și ușurința
lecturii, am eliminat, în mod excepțional, menționarea intervenției
exorcistului prin care obliga demonul să continue să vorbească la ordinul
Preasfintei Treimi.
(Verdi-Garandieu, după
ce a subliniat că și el a devenit "un demon printre demoni", începe
imediat să țipe, spunând:) ”Ce prostie am făcut că nu am corespuns harului, că
am dus viața pe care am dus-o!”
(Apoi, scoțând strigăte
groaznice, exclamă făcându-l pe posedat să se rdice în picioare):
”De ce m-am lăsat dus
așa, dar de ce? De ce am acceptat să primesc preoția, această povară foarte
grea, din moment ce nu eram în stare, dacă nu m-am străduit să mă ridic la
înălțimea acestui mare ideal? De ce am dat un exemplu greșit, așa cum fac
astăzi mii și mii de preoți, ne corespunzând preoției mele. De ce nu am învățat
catehismul, așa cum ar fi trebuit să o fac?
Mi-am petrecut timpul
uitându-mă după fustele femeilor, mai degrabă, decât respectând poruncile lui
Dumnezeu. Într-adevăr, nu eram nici fierbinte, nici rece, am fost căldicel și
Domnul m-a vărsat din Gura Sa! În tinerețe, eram încă bun, încă corespundeam
harului. (În timp ce vorbea, am auzit strigătele lui prin gura posedatului).
Mai târziu, am devenit călduț. Atunci am intrat pe calea cea plăcută și ușoară
și am abandonat calea îngustă a virtuții, care nu mai corespunde harului; și
apoi, am căzut mai jos și mai jos. La început încă m-am mărturisit, am vrut să
mă convertesc, dar nu am reușit pentru că nu știam să mă rog suficient. Nu am
corespuns harului, deoarece din călduț am devenit rece. Între călduț și rece,
există o distanță subțire numai cât o coajă de ceapă. Dacă aș fi fost fierbinte
și arzătoar, n-aș fi cunoscut această soartă mizerabilă. Dacă preoții nu își
revin, în zilele noastre, ei bine! vor cunoaște aceeași soartă ca și mine.
Astăzi există mii, zeci de mii de preoți care sunt ca mine, care dau exemplu
greșit, care sunt călduți și care nu mai corespund harului lui Dumnezeu. Toți,
dacă nu se convertesc, nu vor avea un destin mai bun decât cel pe care l-am
avut, eu, Verdi-Garandieu.
Ah! Ce soartă pentru
mine, dracu'. Dacă măcar nu m-aș fi născut! Dacă aș putea trăi din nou! Ah! Cum
aș vrea să mă întorc pe pământ pentru a trăi mai bine! Ah! Ce mi-ar place să-mi
petrec nopțile și zilele, în genunchi, în rugăciune, invocându-L pe Cel
PreaÎnalt! Aș chema Îngerii și Sfinții din Cer, să mă ajute să părăsesc calea
pierzării, dar nu mă mai pot întoarce, eu sunt osândit (termină el cu o voce
lamentabilă) .
Din păcate, preoții nu
știu ce înseamnă să fii condamnat la iad și ce este iadul. În prezent, aproape
toți cei de pe pământ urmează calea minimei rezistențe/calea mai ușoară. Ei vor
să guste plăcerile vieții. Ei sunt convinși că a practica umanismul, cum zic
ei, și a avea mentalitatea epocii în care trăiesc, este ceva care a fost
dobândit de acum pentru totdeauna.
Episcopii, cardinalii și
vicarii nu dau un exemplu mai bun decât cel oferit de subordonații lor. Trăiesc
ei, oare, conform simplității pe care Cristos a practicat-o la mâncarea Sa și
la masa Sa? După cum spune Evanghelia, Isus Cristos a participat cu siguranță
la mese întinse, invitat de unii sau de alții, dar la aceste mese nu a mâncat
prea mult. Și dacă a mâncat puțin în timpul acestor banchete, trebuie să
subliniem și că de multe ori El a preferat să rabde foame. Și Sfânta Familie și
Apostolii au postit mult. Altfel, nu ar fi primit toate harurile de care au
avut parte. Și totuși, Isus nu trebuia să dobândească harul, deoarece el însuși
era Autorul harului, însă voia să dea un exemplu apostolilor săi, desigur, dar
și tuturor cardinalilor, episcopilor și preoților din toate secolele. Dar la ce
bun, căci în zilele noastre, cardinalii, episcopii și preoții stau la masă
într-un cadru luxos și gustă mâncăruri delicioase.
Ei merg atât de departe
încât își strică sănătatea, urmând acest mod de viață, dar își închipuie că
acest lucru se cuvine poziției lor de episcop, cardinal sau (alte funcții)
jurisdicționale. Sărmane bucătărese, care își imaginează că dacă servesc
episcopi sau personalități, trebuie să prezinte lucruri sofisticate la masă.
Ele își imaginează, săracele, că ar fi o rușine pentru ele să nu pună toate
aceste feluri de mâncare pe masă. Ele au uitat că făcând astfel nu-i ajută pe
episcopi să-L imite pe Cristos și nici pe preoți. Ar fi mai bine ca
bucătăresele să le spună acestor personalități că Cristos a trăit mult mai
simplu.
Cei de Sus (și a arătat
în sus) țin la respectarea imitației lui Isus Cristos; iar ceea ce se face acum
este exact opusul imitației lui Isus Cristos. Se trăiește în rafinament, lux,
abundență, până la exces, chiar și până la păcat. Păcatul, de multe ori, a început
deja cu masa. Deja începem să păcătuim, când trebuie să practicăm un anumit
ascetism și refuzăm să facem acest lucru.
Refuzarea spiritului de
sacrificiu nu este păcat, ci este ușă deschisă păcatului, prin care acesta
poate intra. Lipsa ascetismului duce încet la păcat. Între cele două, există
doar o foiță de ceapă. Dacă preotul nu urmează învățăturile Bisericii, noi
(demonii) suntem cei care venim să-l tragem de un capăt al hainei pentru a-l
aduce pe căile noastre. Pe moment, apucăm doar un colț al hainei, însă o facem
cu speranța de a o înșfăca pe toată.
Mult timp am avut
intenția de a deveni un preot bun; însă trebuie remarcat faptul că preoții sunt
atacați de noi (demonii) mult mai mult decât laicii. Desigur, și laicii sunt în
pericol, în special cei care se străduiesc să fie drepți și cei care au o
sarcină importantă. Dar, fiindcă preotul are o mare putere de binecuvântare,
preferăm să-l atacăm pe preot, în primul rând pe el.
În ceea ce mă privește,
îmi amintesc că eram preot și, la început, îmi exercitam serios preoția. Apoi,
cu timpul, mi s-a părut monotonă și, uitând de rugăciune, am uitat și de
celibat. Am suprimat rugăciunea, mai întâi pentru că am crezut că sunt foarte
ocupat, apoi, în alte zile, am reluat-o și, în cele din urmă, am abandonat-o complet.
Am considerat că aceste rugăciuni lungi ale Breviarului erau plictisitoare,
inutile și, în final, am pierdut gustul pentru rugăciune.
Când am eliminat
Breviarul, am căzut în păcatul impurității și, din acel moment, nu mai aveam
dorința de a spune Liturghia. Era un lanț de reacții. Când am căzut în
impuritate, a fost o succesiune de reacții. Nu mai spuneam Liturghia cu
evlavie, pentru că nu mai eram în starea de har. În starea în care ajunsesem,
citirea Bibliei și a Evangheliei, în special, precum și vederea poruncilor lui
Dumnezeu, au devenit un reproș pentru mine. Acesta a fost un avertisment pentru
mine, și pentru că nu am ținut seama de avertisment, am hotărât să nu-i învăț
pe copii așa cum ar fi trebuit să-i învăț. Cum aș fi putut să-i învăț binele
dacă nici eu nu-l practicam? Însă cei care se numesc astăzi umaniști și
moderniști știu bine acest lucru, așa ca mine. Cum ar putea impune oamenilor
laici și copiilor lucruri pe care ei (preoții) nu le cred și nu le practică?
Cum ar putea îndura să-i învețe pe oameni așa cum ar fi trebuit, știind că
învățătura lor nu corespunde cu ceea ce cred și că astfel ar spune minciuni
enorme? Pentru mulți, în timp, inima lor a devenit un abis al morții. Sunt mult
mai mulți decât am crede în această stare. Acestea sunt poame stricate; cum ar
putea un măr putred să dea un miros bun?”
(Confesiunile iadului
.Ed .TRC; Exorcismul din 5 aprilie 1978)
Este Verdi-Garandieu, un
preot osândit, care este obligat de Puterea Divină să avertizeze preoții aflați
în pericol.
«Doar un preot, care se
străduiește la virtute, poate atinge sufletele și le poate da ceea ce ele au
nevoie. Dacă preoții dădeau un exemplu de virtute, mai ales tinerilor, aveam o
lume complet diferită de cea pe care azi o cunoaștem. Ați avea o lume de o mie
de ori mai bună decât cea pe care o aveți acum. Cum vreți să răspândiți binele,
dacă nu-l aveți în voi? Cum pot să vorbesc despre Duhul Sfânt, dacă eu mă bucur
să nu-L ascult? Cum să prezentăm calea de urmat când noi am părăsit-o? Este o
tragedie mult mai profundă decât vă puteți imagina. Tragic e că în momentul în
care preotul părăsește calea virtuții, el este tentat să atragă după sine multe
suflete.
Aceasta incepe cu
Sfântul Sacrificiu al Liturghiei, care, de la început până la sfârșit, e spusă
fără tragere de inimă. Prin urmare, nu beneficiem de ea. În orice caz, pentru
mine așa a fost, și am dezvoltat o aversiune față de Liturghie și față de
textele sale sfinte, care pentru cineva care nu e în regulă sunt ca un reproș
permanent.
În ce mă privește,
precum și pentru alte mii de preoți, exista cel puțin Transsubstanțierea, cea
care permitea credincioșilor să participe într-adevăr la Liturghie, deoarece
acești oameni nu pot cunoaște ceea sălășluiește în profunzimea inimii unui
preot; dar vai de preoții care nu mai spun ceea ce trebuie să spună pentru a
asigura Liturghia și care nu o mai trăiesc.
Vai de cel care îi
conduce pe credincioși pe calea greșită. Acești preoți ar face mai bine, să
strige de la amvon în public: "Am păcătuit, nu mai sunt capabil să practic
virtutea. Rugați-vă pentru mine, ca să mă convertesc și, din nou, să învăț
căile virtuții." Ar fi mult mai bine să vorbim astfel, iar noi, demonii,
nu am mai avea puterea de a domina acești preoți, pentru că ei ar fi făcut un
act de smerenie.
Chiar dacă unora le-ar
fi provocat dispreț ca un preot să vorbească astfel, majoritatea celor care-l
auzeau ar fi fost convinsă de umilința lui și putea să-l ajute să se
recupereze. Majoritatea credincioșilor ar avea respect pentru un preot care se
exprimă astfel și așa ar fi mult mai bine decât să continuăm pe calea
minciunilor și a ipocriziei.
La ce folosește
celebrarea Liturghiei cu fața la popor și a spune oamenilor: "Apropiați-vă
! Dumnezeu vă iartă toate păcatele, El vă înțelege. Apropiați-vă de Tatăl
luminilor; și dacă sunteți în întuneric, El vă va așeza din nou în har."
Toți uită că mai trebuie făcut ceva înainte, pentru ca Tatăl să vă poată lua
înapoi în brațele Sale și să vă readucă în harul Său. Este adevărat că Tatăl
își ia copiii în brațele Sale, dar înainte de aceasta este necesar să se
căiască și să promită schimbarea direcției vieții lor. Trebuie evitate căile
care duc la pierzare.
Preotul trebuie să se
gândească: "Trebuie să încep cu mine însumi. Aceasta ar fi singura
modalitate de a fi model pentru toți și de a putea predica învățătura Duhului
Sfânt și a lui Isus Cristos întregii comunități. Aceasta ar fi și misiunea pe
care Cel PreaÎnalt consideră că trebuie să o predic și s-o împlinesc printre
oameni".
Vorbim prea mult despre
dragostea aproapelui nostru, uitând că această dragoste rezultă din dragostea
pe care o avem pentru Dumnezeu. Cum putem vorbi de iubirea față de aproapele
nostru, de apropierea unul de altul, dacă uităm prima poruncă, porunca principală:
„Să-L iubești pe Dumnezeu cu toată inima ta, din tot sufletul tău, cu toate
puterile tale". Indicația de a-ți iubi aproapele vine doar pe locul al
doilea.
Dacă preotul a făcut
întâi pace cu Cei de Sus (arată în sus), dragostea față de aproapele va rezulta
imediat. Este mascaradă Francmasonică să se spună: "Trebuie să ne iubim
unii pe alții, să ne ajutăm unul pe celălalt, să ne sprijinim unul pe
celălalt". Dar unde se termină asta? Chiar dacă vorbim despre caritate,
sau iertare sau sprijin reciproc, vedem rezultatul, (care e) doar numărul de
sinucideri curente.
Este adevărat că este o
poruncă să ne iubim aproapele ca pe noi înșine, dar asta vine după cea care
spune să-L cinstim și să-L adorăm pe Dumnezeu în primul rând, deci trebuie să
începem cu începutul acestei porunci, și mai întâi să-L iubim pe Dumnezeu, ceea
ce include cu adevărat și iubirea aproapelui. Întreaga poruncă rezidă în prima
parete. Dacă într-adevăr L-am iubi pe Dumnezeu, nu am vorbi mereu despre
iubirea aproapelui, sprijinirea lui, ajutarea lui ...
Dar nu se întâmplă așa.
În sălile parohiilor, în conferințele episcopilor și chiar la Roma se
pălăvrăgește despre asta tot timpul. Pălăvrăgim, discutăm, rezolvăm, ștergem,
vrem să primim totul într-un mod pe care Cei de Sus (arată mai sus) nu-l
acceptă.
Cei de Sus (arată în
sus) nu sunt numai milostivi, ci și drepți și eu, Verdi-Garandieu, știu ceva.
Dacă aș fi practicat virtutea, m-aș fi rugat, aș fi făcut penitență, atunci nu
aș fi cunoscut pe propria-mi piele, ceea ce cunosc acum. Aș fi cerut cruci,
pentru a-mi ajuta oile să se sfințească și să mă sfințesc și eu; dar toate
acestea, am uitat să le cer.
În zilele noastre,
majoritatea preoților uită că trebuie să practice Calea Crucii, să se
sacrifice, să se roage pentru alții, să uite de ei înșiși. Trebuie strigat, în
zilele noastre, de la amvoane, (în sens material, demonul amintește că amvonul
indică faptul că Cuvântul lui Dumnezeu vine de Sus) credincioșilor noștri, să
facă penitență pentru a repara și a-i scoate din noroi pe toți cei care se
bălăcesc, acum, acolo. Aceasta ar fi o modalitate de a practica caritatea în
adevăr.
Toate, desigur, au
importanța lor, dar toate dispar în praf, mai ales că Dumnezeu însuși a promis
să ne dea ceea ce avem nevoie pentru a trăi, mai ales în epoca noastră când
distribuirea lucrurilor materiale e organizată remarcabil. De aceea, ele nu
trebuie să constituie scopul carității noastre, ci mijloacele care ne permit să
accedem la cealaltă, cea a lui Dumnezeu.
Bineînțeles că trebuie
să-l ajutăm pe cel care are nevoie, dar de aici până la exagerarea de a da
deoparte datoria față de Dumnezeu, este prea mult. Ar trebui mai degrabă, să ne
preocupăm, de la înalțimea amvonului, să conducem credincioșii să se roage
pentru x sau y care este în mare dificultate spirituală, și, prin urmare, în
mare pericol; să cerem să fie aprinsă o lumânare binecuvântată, sau să se
folosească crucea și apa sfințită, fără să uităm de rozariu, pentru a oferi un
ajutor acelei persoane.
Toate acestea aduc
binecuvântări, chiar dacă sunt făcute de laici; acestea se fac în mod discret
și în tăcere. Iar noi (demonii), în acest caz, trebuie să cedăm în fața acestor
lucruri.
Trebuie să se
reamintească oamenilor, din înălțimea amvonului, că trebuie să ia religia în
serios, să se dedice unul altuia, pentru a menține perseverența în inima
tuturor, și, astfel, oamenii să rămână pe calea virtuții. Laicilor ar trebui să
li se spună, de asemenea, că trebuie să se roage pentru cler și pentru toate
responsabilitățile acestuia, astfel încât clerul să rămână în serviciul lui
Dumnezeu și nu cadă în capcanele diavolului. Trebuie să se roage pentru ca
preoții să conducă bine credincioșii. Și eu sunt un preot și de aceea sufăr
înfricoșător, în iad, din cauza (lipsei) sfințeniei mele. Preoții din amvon, de
asemenea, ar trebui să-i invite pe credincioși să se roage pentru ei înșiși,
pentru că ar trebui să le aducă la cunoștință credincioșilor că demonii atacă
mult mai puternic decât ar crede. Ei trebuie să se roage pentru preoți, ca
aceștia să persevereze în lucrarea lor și în direcția corectă, până în ceasul
morții lor. Este nevoie, de asemenea, că laicii să se roage unii pentru alții,
pentru ca să rămână pe calea virtuții și, în orice caz, a binelui; nu doar ocazional,
ci în mod regulat.»
(Confesiunile iadului
.Ed .TRC; Exorcismul din 5 aprilie 1978)
Este Verdi-Garandieu, un
preot osândit, care este forțat de către Toată Puterea Divină să-i avertizeze
pe preoții aflați în mare pericol.
«Este tragedia a mii și
mii de preoți și laici că au crescut ca iarba verde. Dintr-o dată, în momentul
ispitei, ei sunt călcați în picioare de diavol, așa cum Isus Cristos a spus în
Evanghelie, pentru că le lipsește sau soarele sau apa, sau soarele i-a ars.
Asta cu atât mai mult cu cât laicii sunt astăzi deturnați de pe calea cea bună
de către înșiși preoții, care le spun că ceea ce se făcea pe vremuri e acum
aruncat deoparte. Printre ei (preoți și laici), erau unii care practicau o mare
virtute, apoi brusc s-au scufundat, pentru că nu erau suficient de înrădăcinați
în pământ, în pământ bun.
Eu, Verdi-Garandieu, vă
spun că, trebuie mereu să vă rugați pentru preoți și laici pentru a-și menține
perseverența. Este necesar să știe cum să spună, mai ales preoții, din amvon,
că rugăciunea pentru perseverență este, în zilele noastre, tot mai necesară.
Trebuie amintit că perseverența pe Calea Crucii este legea fericirii, pentru că
acela care știe să suporte (încercările), se situează pe calea spre Cer. În
special, este necesar să li se spună oamenilor săraci că trebuie să fie
fericiți că-și poartă nenorocirea, pentru că după aceea vor fi foarte fericiți
în Ceruri. Chiar dacă cei săraci trebuie să suporte (lipsuri), ei sunt totuși
foarte departe de postul și de jertfele acceptate, de exemplu, de Parohul de
Ars și de alți mari sfinți, până la limita extremă a vieții lor. Săracilor
trebuie să li se spună că trebuie să-i mulțumească Domnului pentru soarta în
care i-a așezat, pentru că această sărăcie acceptată îi poate ajuta mai mult
să-L imite pe Isus Cristos.
Dați slavă Domnului,
pentru că, în funcție de sărăcia pe care o aveți, aveți mult mai puțin timp să
puteți ceda ispitei, deoarece trebuie să lucrați mereu. Cei care au o familie
mare și, prin urmare, au multe de făcut pentru a-i educa și hrăni pe membrii
ei, trebuie să-i mulțumească BunuluI Dumnezeu de trei ori pe zi, pentru că ei
au toate ocaziile de a scăpa de plăcerile acestei lumi și de a se pregăti mai
bine pentru Împărăția Cerurilor, unde locul lor este rezervat.
Când, în familii, se
ajunge la cel de-al patrulea copil, atunci este o tragedie, și pentru anturaj
și pentru familia în sine. Ce să facă? Ceea ce este adevărat despre cel de-al
patrulea este, de asemenea, adevărat, uneori, pentru al doilea sau al treilea;
și, din păcate, preoții intră într-o empatie în fața acestor plângeri și
acceptă ca acești credincioși să folosească pilula pentru a evita copilul.
Credincioșii nu-și dau seama de pericolul în care se pun, deoarece, între
luarea pilulei (greșeală deja gravă) și avort (greșeală și mai gravă), distanța
este mică.
Avortul este o crimă și,
prin urmare, un păcat foarte grav.
În zilele noastre, nu se
mai vrea să se recunoască a fi adevărat ceea ce a fost cu mii și mii de secole
în urmă. Deci, chiar dacă Dumnezeu nu pedepsește direct onanismul, cum a
pedepsit păcatul lui Onan, Dumnezeul nostru consideră mijloacele
anticoncepționale la fel de grave ca faptul în sine. Atunci imaginați-vă ce
poate să gândească de avort! Pentru că toate aceste fărădelegi sunt contrare
planului mântuirii gândit de Dumnezeu.
Astfel, eu,
Verdi-Garandieu, mă văd obligat de a spune tuturor, episcopi, cardinali și
preoți, că trebuie să strige din amvon – ce anume? - "Urmați calea
Domnului, pentru că acolo unde există renunțare și sacrificiu, există și
posibilitatea de har".
În cazul în care nu
există nici sacrificiu, nici renunțare, nu e posibil nici harul.
Și acolo unde nu există
nici renunțare, nici sacrificiu, cea mai mică fisură ne oferă ocazia (nouă
demonilor) de a deveni cu ușurință stăpâni, cu viclenia noastră. Această mică
fisură ne este suficientă pentru a răsturna întreaga casă, ceea ce este cazul
tuturor bisericilor voastre acum.
Este necesar să se reia
misiunile populare (exerciții spirituale, cateheze) și poporului să i se
propovăduiască, nu de la pupitru, ci de la amvon, așa cum am spus deja mai
înainte. Există chiar biserici în care trebuie să se coboare spre altar în loc
să se urce și oamenii sunt distrași, deoarece privirea lor nu mai este
îndreptată în sus, ci spre distragerile care vin de jos și chiar de foarte jos,
de la noi (demonii). Aceste misiuni populare ar trebui reintroduse, pentru că
atunci când calea virtuții este propusă astfel, o ploaie de haruri este oferită
poporului.
Influența unui preot
care trăiește conform legilor Domnului este enormă, este cea care poate fi
observată în viața Parohului de Ars. Parohul de Ars nu a salvat sufletele prin
călătorii, mâncând la o masă foarte bogată, participând la tot felul de
conferințe, ci rămânând în camera lui și în fața Preasfântului Sacrament, ceea ce
ar fi trebuit să fac și eu, Verdi-Garandieu. În schimb, mi-am neglijat
îndatoririle pastorale în fața întregii mele parohii și am condus-o în acest
fel, în această direcție. În zilele noastre, ar fi nevoie de mii și mii de
Parohi de Ars și, dacă nu există încă, ar trebui să ne gândim să imităm acest
om.
Asta este ceea ce eu,
Verdi-Garandieu, sunt obligat să spun: că preoții trebuie să evite contactul
obișnuit cu femeile și trebuie să recite Breviarul complet. În realitate, dacă
preoții nu se roagă Breviarul, ei sunt în mare pericol de a ceda tentației; pe
de altă parte, dacă ei îl spun, Cel PreaÎnalt îi ajută să o depășească,
deoarece preoții sunt supuși unor mari ispite pe această temă. Trebuie remarcat
că, chiar și atunci când preotul cade în păcat și, în ciuda acestui fapt, se
roagă Breviarul, Cel PreaÎnalt îi oferă posibilitatea de a-și continua lucrarea
și de a fi un instrument folositor pentru credincioși.
Trebuie să spunem
tuturor celor care se confruntă cu dificultăți majore, că trebuie să persevereze
în a-și pune speranța în Domnul, pentru că Domnului îi place să-i încerce pe
cei care-L iubesc, mai ales într-o epocă în care resursele financiare permit
oamenilor să se apere de suferință și încercări. Trebuie repetat de multe ori,
din amvon, că trebuie mai întâi să se încreadă în Domnul, ca să poată lupta
împotriva încercărilor lor și să le poată suporta.
În momentul de față,
trebuie să insistăm foarte mult asupra acestui punct, deoarece aceste mijloace
financiare reprezintă o oportunitate pentru slăbiciuni, mai ales în
comunitățile parohiale și, pentru că viața ușoară și plină de plăceri (sau
nepăsare) a preoților și chiar a episcopilor, nu aduce cu ea imitația lui Isus
Cristos, ci mai degrabă duce la pierderea sufletelor. Cum ar putea Duhul Sfânt
să intervină în suflete, dacă preotul crează căi ușoare, ne dându-le oamenilor
sentimentul păcatului și fluturându-le pe sub nas că Dumnezeu este milostiv și
iartă totul foarte ușor, fără ca vreunul să fie chemat la căință și la
practicarea căinței. Trebuie să se strige, de pe fiecare acoperiș, că Calea
Crucii este cerută de Cer. Urmând Crucea lui Isus Cristos, ajutăm cel mai mult
la mântuirea aproapelui nostru, pentru că această penitență, Bunul Dumnezeu o
folosește; sau mai degrabă, Bunul Dumnezeu folosește această penitență pentru a
ajuta la mântuirea aproapelui. Pentru că, dacă se realizează prima parte a
poruncii lui Dumnezeu, se realizează și a doua parte a acestei porunci a
iubirii.
Înseamnă într-adevăr că
practicăm dragostea pentru Dumnezeu dacă celebrăm Liturghia cu fața la popor,
ca și cum ar fi adresată poporului și nu lui Dumnezeu? Preoții trebuie să spună
Liturghia în așa fel încât să se înțeleagă că prin această jertfă se caută doar
slujirea și cinstirea lui Dumnezeu. Tot restul este doar supliment sau
completare; preoții predică prea mult despre lucrurile din viața de zi cu zi;
și despre iubirea față de aproapele, în general sau în particular, uitând că
iubirea lui Dumnezeu e cea care duce la adevărata iubire a aproapelui și la
adevărata practică a carității. Acest mod de a face și de a acționa ar permite,
prin practica renunțării și a penitenței, mântuirea a mii și a mii de suflete,
dacă am aplica-o cu adevărat. Atât de multe suflete cad ca niște fulgi de
zăpadă, în iad, așa cum ne-au amintit deseori sufletele privilegiate.
Dacă episcopii și
preoții persistă în menținerea acestei situații dezastruoase, mii și mii de
biserici nu vor mai fi Biserica, ceea ce începe să se întâmple chiar acum.
Pentru mii și mii de credincioși, slujbele curente din biserici sunt
oportunități de a rămâne fleșcăiți la slujba Domnului; în consecință, ele sunt
instrumente ale morții, deoarece ele nu conduc direct la Cer și nu ne fac să ne
gândim la el.
Toate acestea s-au
întâmplat deoarece preotul însuși s-a lenevit și nu a mai trăit nici el prima
poruncă a iubirii lui Dumnezeu. Ca un măr, el are viermele în interior și nu
mai este ghid, așa cum ar trebui să fie. Dacă episcopii, preoții și parohii ar
fi trăit conform regulilor stabilite de Domnul, nu ați avea parte de catastrofa
pe care o vedeți acum la Roma. Dacă așa s-ar fi întâmplat, Domnul nu ar fi
tolerat că altul înafară de Papa Paul al VI-lea să pretindă că domnește sub
numele său.
Această realitate, care
a izbucnit incidental în afara Vaticanului, este opera Francmasoneriei. Dar
dacă, în întreaga lume, milioane de credincioși s-ar fi adunat în exerciții
spirituale pentru a se ruga și a face penitență și a cere, în același timp, Domnului
să ne scoată din această situație, Cerul ar fi evitat și nu nu ar fi permis ca
această catastrofă să sosească. Dacă ar fi început cruciadele de rugăciune,
Roma ar fi în continuare Roma.»
(Confesiunile iadului
.Ed .TRC; Exorcismul din 5 aprilie 1978)
Este Verdi-Garandieu, un
preot osândit, care este forțat de către Toată Puterea Divină să-i avertizeze
pe preoții aflați în pericol teribil.
«Trebuie să spun și
asta: trebuie să le spun miilor și miilor de preoți din prezent că femeile pot
deveni pierzarea lor și că asta nu s-ar întâmpla dacă s-ar înarma cu
rugăciunea. Dacă preoții își luau Breviarul și se hrăneau cu doctrina
Doctorilor Bisericii care, prin rugăciune, au avut o experiență umană, atât de
mare, lucrurile ar fi diferite pentru ei; în timp ce, în caz contrar, ei vor
face parte dintre acei mii și mii de preoți care, în prezent, trăiesc în păcat
de moarte.
Mii de preoți trăiesc în
afara harului și nu mai spun Breviarul, așa cum m-am făcut și eu. Dacă, cel
puțin, i-aș fi cerut ajutorul Îngerului meu păzitor; dar nu, am refuzat toate
mijloacele care mi-ar fi permis să mă recuperez și, urmând acest mod de viață,
am neglijat, cu siguranță, educarea tinerilor; și totuși, am fost mult mai
puțin rău decât ceea ce se face acum cu preoții și tinerii. Acest avertisment
ar trebui să fie o lumină pentru preoții care se află pe calea pierzării.
În trecut, mai erau încă
mulți preoți care vegheau la propria sfințire, dar astăzi au adoptat calea cea
largă și, în același timp, calea pierzării. Dacă nu se roagă cineva pentru ei,
dacă nu apar suflete penitente pentru ai apăra și pentru a le obține haruri,
ele se vor pierde. Sună incredibil, este tragic, dar trebuie să spun aceasta
așa cum este.
Acest lucru este și mai
tragic, pentru că Dumnezeul nostru nu este un Dumnezeu care seamnană cu un om
de zahăr. El a creat legi, aceste legi sunt veșnice. Ei trebuie să le asculte,
iar credincioșii nu trebuie să-i asculte pe aceia din cler care susțin
schimbarea, pentru că nu clerul este cel care stabilește legile, ci Domnul, și
Legile Lui rămân veșnic. Nu degeaba a subliniat Domnul în Evanghelie ”că este
mai bine să intri în Împărăția Cerurilor cu un singur ochi, decât cu doi ochi
în iad".
De fapt, privirea este
cea din cauza căreia preotul se pierde din ce în ce mai mult, în zilele
noastre. Astăzi, preoții nu își mortifică suficient privirea. Ei acceptă în
inimile lor prea multe imagini care constituie o pacoste pentru viața lor
interioară. Începe la televizor și continuă în lucrările de la parohie, unde
femeile sunt acum multe. În vremurile vechi, femeile din biserică aveau capul
acoperit. În prezent, nu se mai întâmplă așa. Deci, de ce întoarceți altarul cu
fața la popor? Eu, Verdi-Garandieu, am spus Liturghia, cu spatele la oameni,
dar totuși am fost sedus de femei; actualii preoți, cu liturghiile ținute spre
popor, au mai multe ispite decât oricând.
Nu degeaba a spus Domnul
în Evanghelie, că este mai bine să intri orb (în Împărăție), sau doar cu o
singură mână și un singur picior, decât să pătrunzi în chinul teribil al
iadului cu ambii ochi, ambele mâini și ambele picioare. Cred, oare, preoții că
Evanghelia și-a pierdut astăzi valoarea și că ei o pot prepara pe gustul lor?
Cred, oare, că Domnul Isus a vorbit numai pentru oamenii cărora le-a dat atunci
mesajul? În zilele lui, se purtau haine lungi. Nu le vine în minte gândul că,
probabil, El ar fi vorbit mai degrabă pentru oamenii din vremea noastră, când
pierzarea se răspândește din ce în ce mai mult prin mijloace tehnice și când
nimeni nu poate opri nimic. Este un cuptor arzând al pierzării, care nu poate
fi stins de ploaia eforturilor unui anumit număr de preoți buni care luptă ici
colo.
Domnul se adresează
mereu libertății fiecăruia. Mai mult, Biblia este acolo, în special Evanghelia;
precum și toate mesajele care ne amintesc în mod constant de directivele pe
care le-a stabilit Domnul. Dacă refuzăm să le ascultăm, Cerul nu poate face
nimic în această privință, mai ales dacă ne face plăcere să adaptăm Evanghelia
după pofta noastră.
Dacă aruncăm toate
aceste îndurări în vânt, ce poate face Cerul?
Cum poate să acționeze
harul dacă nu se mai citesc cărți sfinte sau cărți ale sfinților, cum ar fi
viața lui Catherine Emmerich sau cea a Parohului de Ars sau chiar cea a lui
Padre Pio, care a dat un mare exemplu în zilele noastre. Fiecare dintre acești
sfinți simte aceeași iubire pentru același sacrificiu, în aceeași renunțare,
din iubire față de ceilalți. Penitența acestor sfinți a fost acceptată de
PreaÎnalt.
Acesta din urmă ar fi
gata să accepte și alte reparații, alte sacrificii, în scopul convertirii.
Adesea, Bunul Domn ar dori ca noi să putem să-i spunem: "Eu accept
suferințele pe care mi le veți trimite. Dați-mi harul de a le suporta, pentru
convertirea acestuia sau a celuilalt". Dar vedem mai degrabă că atunci
când Domnul trimite suferință, de cele mai multe ori creștinii o resping cu
oroare și cu toată puterea lor. Omul prea adesea face tot posibilul pentru a
evita suferința. Ar fi de datoria preoților să trăiască aceste moduri de a
vedea lucrurile și să le predice credincioșilor.
Toți aceia care refuză
suferința și nu căută decât să o elimine, nu trăiesc în conformitate cu prima
poruncă a lui Dumnezeu. A fi mai în concordanță cu Voia lui Dumnezeu este mai
mult decât a spune: "Să se facă voia Lui, nu a mea!" Această modalitate
de a se uni cu agonia lui Cristos ar fi cea mai bună cale de a cinsti iubirea
Domnului. Dacă suferința ar fi unită cu acceptarea voinței lui Dumnezeu, ar
avea o valoare foarte mare.»
adjurá vt [At: CADE /
Pzi: adjúr / E: fr adjurer, lat adjurare] (Rar) 1 A ruga stârnitor în numele
divinității. 2 A ruga stăruitor pe cineva Si: a conjura, a implora.
