mesajul

sâmbătă, 3 iunie 2017

Pogorârea Duhului Sfânt
















640. Pogorârea Duhului Sfânt
27 aprilie 1947

În casa Cinei celei de Taină, domneşte liniştea. Discipolii nu sunt acolo, cel puţin eu nu văd nici un om. Viaţă se găseşte doar în sala Cinei, aici s-au adunat apostolii în jurul Mariei.
Camera pare mai mare fiindcă mobila este aşezată mai la perete pe doi dintre pereţi şi astfel lasă liber mijlocul camerei. Pe cel de-al treilea se află masa folosită pentru Cină. Între aceasta şi perete se află scaunele şi un mic scăunel pe care l-a folosit Isus la spălarea picioarelor apostolilor. În schimb scaunele nu stau perpendicular cu masa ci paralel şi astfel cu toţii se pot aşeza şi încă mai şi rămâne un singur loc - singurul ce stă perpendicular. Sfânta Fecioară stă în mijlocul mesei, acolo unde Isus a stat în timpul Cinei. Masa nu este pusă, rafturile şi pereţii sunt goi. Doar lampa arde în mijloc. Au închis ferestrele şi le-au şi ferecat cu un drug greu de fier. O mică rază de soare pătrunde curajoasă printr-o crăpătură şi ca un ac luminează pe podea ca un surâs al soarelui.

Sfânta Fecioară stă singură pe scaunul ei, lângă ea Petru şi Ioan. Petru la dreapta şi Ioan la stânga. Matei, apostolul cel nou....stă între Jacob a lui Alfeu şi Tadeu. În faţa Ei se găseşte o ladă de lemn închisă la culoare joasă, dar lată. Hainele Mariei sunt de albastru închis. Părul îi este acoperit de un văl alb, peste care vine capişonul mantiei. Ceilalţi sunt cu capul descoperit.
Maria citeşte rar dar tare. Întrucât lumina este foarte slabă. Eu cred că mai degrabă spune din memorie cuvintele sulului desfăşurat. Ceilalţi o ascultă în linşte meditând. Uneori îi răspund, dacă trebuie.

Faţa Mariei se schimbă datorită extazului. Cine ştie ce vede, întrucât ochii îi strălucesc, iar faţa ei albă se îmbujorează ca şi cum ar reflecta o flacără arzândă. Ea este cu adevărat Trandafirul Tainic... Apostolii se apropie mai tare ca să-i vadă mai bine faţa care zâmbeşte şi între timp citeşte, iar vocea ei este ca cea a unui cânt de îngeri. Petru se emoţionează şi două lacrimi se rostogolesc de-a lungul ridurilor de sub nas în barba lui deasă. Pe faţa lui Ioan se oglindeşte zâmbetul Fecioarei, astfel şi el se aprinde de dragoste pe măsură ce ochii urmăresc textul citit. Când îi întinde un nou sul, o priveşte şi îi zâmbeşte...Cititul se încheie. Maria tace. Şi fâşâitul pergamentului încetează. Maria se cufundă în rugăciune, strângându-şi mâinile la piept şi sprijinindu-şi capul de ladă. Apostolii îi urmează pilda...Subit, în liniştea dimineţii se aude un vuiet uriaş, ca un vânt, ca un suntet desăvârşt al unei orgi. E din ce în ce mai armonios şi mai tare pe măsură ce se apropie şi cu tremurul şi cu vibraţia sa umple Pământul, mişcă casele, pereţii, mobilele. Flacăra lămpii, care până acum ardea nemişcată în camera liniştită, acum pâlpâie ca suflată de vânt. Şi lănţucurile lămpii zornăiesc de la valurile supranaturale ale sunetului.

Pe măsură ce acest vuiet minunat se apropie – vuiet în care se amestecă cele mai frumoase sunete pe care Dumnezeu le-a dat Cerului şi pământului - apostolii îşi ridică capetele înmărmuriţi, unii vor să fugă, dar mulţi se aruncă la pământ, acoperindu-şi capul cu mâinile sau cu mantiile, alţii, bătându-şi pieptul imploră îndurare pentru iertarea păcatelor lor, alţii iarăşi se agaţă de Maria, fiindcă de speriaţi ce sunt, şi-au pierdut cumpătul.

Singur Ioan este cel căruia nu îi este teamă. El vede pe faţa Mariei acea strălucire a păcii şi a fericirii. Sfânta Fecioară îşi ridică privirea zâmbind, îngenunchiază, apoi îşi deschide braţele. Aripile mantiei sale îi acoperă pe Petru şi pe Ioan, care urmându-i pilda îngenunchiază şi ei.

Tot ceea ce am scris eu în minute bune, s-a petrecut în mai puţin de un minut.
Şi atunci, prin uşile şi geamurile închise, cu un vuiet răsunător, sub forma unui glob luminând şi arzând, soseşte Lumina, Focul, Duhul Sfânt. Se opreşte pentru o clipă la trei palme deasupra capului Mariei. Capul îi este descoperit pentru că atunci când a văzut focul Duhului Sfânt, şi-a ridicat mâinile şi şi-a dat capul pe spate, ca la o chemare şi a strigat cu bucurie zâmbind cu un zâmbet de nesfârşită iubire. După ce Sfântul Duh şi Focul de Iubire s-a pogorât asupra Miresei, Sfera se divide în treisprezece flăcări luminoase, care nu pot fi asemuite cu nici un fel de lumină de pe pământ şi fiecare dintre ele se pogoară ca să sărute fruntea apostolilor.

Acea flacără care s-a pogorât asupra Mariei, nu este una dreaptă, ci este o coroană ce împrejmuieşte capul Fecioarei. Încoronează ca Regină pe Fiica, Mama şi Mireasa lui Dumnezeu, pe Fecioara Neprihănită, Frumuseţea binecuvântată, Iubita şi Fiica veşnică. Cu toate că suferinţa a îmbătrânit-o, a înviat şi ea odată cu bucuria învierii şi asemeni Fiului Ei, trupul, privirea au întinerit şi ele...A putut să îmbrace mai devreme frumuseţea trupului înviat în slavă, fiindcă Ea este floarea Paradisului.

Flăcările Duhului Sfânt strălucesc în jurul iubitei Sale. Ce-i poate spune? E Mister. Acea faţă binecuvântată este învăluită în fericire şi ia zîmbetul Serafimilor. Lacrimile fericirii se rostogolesc ca nişte diamante de-alungul ei.
Focul nu se mişcă de acolo pentru un timp...Apoi dispare...Rămâne în urma lui doar o mireasmă deosebită, ce nu poate fi asemuită cu niciun un fel de mireasmă a vreunei flori de pe pământ...Este mireasma Paradisului...
Apostolii îşi revin...Maria este încă tot în extaz... Îşi ridică mâinile la piept, îşi închide ochii, îşi pleacă capul...Încă vorbeşte cu Dumnezeu...Nu simte nimic altceva....Nimeni nu îndrăzneşte să o deranjeze.

Ioan arată spre ea şi spune:
- Ea este Altarul. În slava ei stă Slava lui Dumnezeu...
- Da. Să nu-i deranjăm fericirea! Să mergem şi să-L propovăduim pe Domnul şi faptele Lui tuturor popoarelor! - spune Petru cu un avânt supranatural.
- Să mergem! Să mergem! Duhul lui Dumnezeu arde în mine! - spune Iacob, fiul lui Alfeu.
- Mă îndeamnă la fapte. Pe noi toţi. Să mergem şi să propovăduim oamenilor Evanghelia!
Pornesc ca şi cum ar fi mânaţi de un fel de vânt, de o mare putere...

Sursa: „Evanghelia, asa cum mi-a fost revelata” – Maria Valtorta, vol. X.