[....]
„E târziu, Învăţătorule.
Trebuie să dormi”.
„Tu, care în
zori trebuie să o porneşti la drum, ai mai mare trebuinţă de somn, Simone”.
„Ah! Pentru
mine, faptul de a sta aici cu Tine e mai odihnitor decât a şedea în pat”.
„Vorbeşte
atunci. Ştii că Eu dorm puţin...”.
„Iată! Eu sunt
un om greu de cap, ştiu aceasta şi o spun fără ruşine. Şi de-ar fi pentru mine,
nu mi-ar păsa prea mult să ştiu, întrucât cred că înţelepciunea cea mai mare
este aceea de a te iubi şi a te urma şi a te sluji cu toată inima. Tu însă mă
trimiţi încoace şi încolo, iar lumea mă întreabă şi eu trebuie să răspund. Mă gândesc
că s-ar putea ca alţii să mă întrebe ceea ce te întreb eu acum, deoarece
oamenii au aceleaşi cugete. Tu spuneai ieri că întotdeauna cei nevinovaţi şi
sfinţi vor fi cei care vor suferi, ba mai mult, că ei vor fi cei care au să
sufere pentru toţi. Acesta e un lucru greu de priceput pentru mintea mea, ca şi
faptul că Tu spui că ei înşişi au să o dorească. Şi mă gândesc că, aşa cum e
greu de priceput pentru mine, ar putea fi şi pentru alţii. De mă vor întreba,
ce trebuie să răspund? În această primă călătorie, o mamă mi-a spus: „Nu a fost
drept ca a mea copilă să moară suferind atâta, deoarece era bună şi nevinovată”.
Iar eu, neştiind altceva să spun, i-am zis vorbele lui Iov: „Domnul a dat.
Domnul a luat. Fie Numele Domnului binecuvântat”. Dar nu prea eram convins nici
eu, necum să o conving pe ea. Aş vrea pe viitor să ştiu ce să spun....”.
„E lucru
drept. Ascultă. Pare o nedreptate, dar totuşi este un lucru cu adevărat drept
ca oamenii buni să sufere în locul tuturor. Spune-mi însă, Simon. Ce este Pământul?
Ce este Pământul tot?
„Pământul? O întindere
mare, foarte mare, alcătuită din pulbere şi apă, din stânci, cu plante, animale
şi făpturi omeneşti”.
„Şi altceva?”
„Atâta....
Doar dacă nu cumva vei fi voind să spun că este locul de pedeapsă şi de
surghiun al omului”.
„Pământul este
un altar, Simon. Un uriaş altar. Trebuia să fie un altar de necontenită laudă
pentru Creatorul său. Însă Pământul este plin de păcat. Pentru aceea are a fi
un altar de necontenită ispăşire, de jertfă, pe care ard ofrandele. Pământul ar
trebui, asemenea celorlalte lumi răspândite în Făptură, să cânte psalmi
Dumnezeului care l-a creat. Priveşte!
Spunând
acestea, Isus deschide obloanele din lemn, iar pe fereastra larg deschisă pătrunde
răcoarea nopţii, zgomotul pârâului, raza lunii, şi se vede cerul brodat cu
stele.
„Priveşte la
stelele acelea! Cu glasul lor, care este alcătuit din lumină şi mişcare pe întinderile
nesfârşite ale firmamentului, ele cântă laudele lui Dumnezeu. De mii de ani dăinuie
cântul lor, care se înalţă de la albastrele câmpii ale cerului la Cerul lui
Dumnezeu. Putem să ne închipuim astrele şi planetele, stelele şi cometele ca pe
nişte creaturi siderale care, asemenea unor astrali preoţi, leviţi, fecioare şi
credincioşi, au a cânta într-un timp nemărginit laudele Creatorului. Ascultă,
Simone. Auzi freamătul adierii de vânt printre frunze şi zgomotul apelor în
noapte. Şi Pământul cântă, asemeni cerului, împreună cu vânturile, cu apele, cu
glasurile de păsări şi de animale. Dar, dacă pentru firmament este de ajuns
luminoasa laudă a astrelor care îl populează, pentru acest templu care este Pământul
nu e destul cântul vânturilor, apelor şi animalelor, deoarece pe acesta nu se
află numai vânturile, apele şi animalele, care cântă inconştient laudele lui
Dumnezeu, pe el fiind şi omul: făptura cea mai desăvârşită dintre tot ce vieţuieşte
în timp şi lume, înzestrată cu materie precum animalele, mineralele şi plantele
şi cu spirit asemenea îngerilor Cerului şi, asemenea lor menită, de este
credincioasă întru încercare, să-l cunoască pe Dumnezeu, mai întâi prin har şi în
Rai mai apoi. Omul, o sinteză care îmbrăţişează toate stările, are o menire pe
care alte făpturi nu o au şi care pentru el ar trebui sa fie nu numai o îndatorire,
ci şi o bucurie: aceea de a-l iubi pe Dumnezeu; de a-i aduce cu mintea şi voinţa
cult de dragoste lui Dumnezeu; a-l răsplăti pe Dumnezeu pentru iubirea pe care
El i-a dăruit-o omului dându-i viaţa şi dăruindu-i pe lângă viaţă Cerul. A-i
aduce cult cu mintea.
Gândeşte-te şi
tu, Simon. Ce bine culege Dumnezeu din Creaţie? Ce folos trage? Niciunul. Făptura
nu-l face pe Dumnezeu mai mare, nu îl sfinţeşte, nu îl îmbogăţeşte. El este
infinit. Astfel ar fi fost şi dacă nu ar fi existat Creaţia. Însă Dumnezeul - Iubire
voia să aibă parte de iubire. Şi a făcut zidirea spre a avea parte de iubire.
Numai iubire poate să culeagă Dumnezeu din Făptură, iar această iubire, care
este inteligentă şi liberă numai în îngeri şi oameni, este mărirea lui
Dumnezeu, bucuria îngerilor, iar pentru oameni religia. În ziua în care marele
altar al Pământului nu ar mai rosti laude şi rugi pline de iubire, Pământul ar înceta
să mai existe. Deoarece, stingându-se dragostea, s-ar stinge şi ispăşirea, iar
mânia lui Dumnezeu ar nimici iadul pământesc în care s-ar transforma Pământul. Pentru a exista, aşadar, Pământul trebuie să iubească. Ba mai
mult: Pământul trebuie să fie Templul care iubeşte şi se roagă cu inteligenţa
oamenilor. Însă în Templu, în orice Templu, ce fel de jertfe se aduc? Jertfele
curate, fără de pată ori cusur. Numai acestea îi sunt plăcute Domnului. Acestea
şi roadele dintâi. Aceasta pentru că unui tată de familie au a-i fi date
lucrurile cele mai bune, iar lui Dumnezeu, Tatăl Familiei omeneşti, au a-i fi dăruite
cele dintâi roade din toate cele şi lucrurile alese.
Dar am spus că
Pământul are o îndoită îndatorire în ceea ce priveşte jertfele: aceea de a
aduce laudă şi aceea de a aduce ispăşire. Aceasta pentru că Omenirea care este
pe el a păcătuit în cei dintâi oameni şi păcătuieşte necontenit, adăugând la păcatul
lipsei de iubire faţă de Dumnezeu miile de păcate ale alipirii sale de
glasurile lumii, de trup şi de Satana. Vinovată, vinovată Omenire care, asemănându-se
cu Dumnezeu, având inteligenţă proprie şi ajutoare dumnezeieşti, rămâne într-una
păcătoasă, ba chiar devine tot mai păcătoasă. Astrele sunt ascultătoare,
plantele sunt ascultătoare, animalele sunt ascultătoare şi, aşa cum ştiu ele, îl
laudă pe Domnul. Oamenii nu sunt îndeajuns de ascultători şi nu-l laudă destul
pe Domnul. Iată de ce este nevoie de suflete jertfelnice care să iubească şi să
ispăşească pentru toţi. Acestea sunt copiii care plătesc, nevinovaţi şi neştiutori,
amara pedeapsă a durerii pentru aceia care nu ştiu altceva decât să păcătuiască.
Sunt sfinţii care, inimoşi, se jertfesc pentru toţi.
În curând – un
an ori un veac tot „puţin” este în raport cu veşnicia – nu au să se mai
celebreze alte arderi de tot pe altarul marelui Templu care este Pământul, în
afară de ale acestor ofrande-om, mistuite dimpreună cu veşnica jertfă: ofrande
aduse împreună cu Ofranda cea desăvârşită. Nu te cutremura, Simon. Nu vreau
nicidecum să spun că voi institui un cult asemănător celui al lui Moloch, al
lui Baal sau al Astartelor. Oamenii înşişi ne vor aduce jertfă. Înţelegi? Ne
vor aduce jertfă. Iar noi ne vom duce bucuroşi la moarte pentru a ispăşi şi a iubi
în numele tuturor. Iar apoi vor veni vremuri în care oamenii nu îi vor mai
aduce jertfă pe oameni. Vor exista însă mereu ofrande curate, pe care iubirea
le mistuie laolaltă cu marea Jertfă a Sacrificiului veşnic. Vreau să spun
iubirea lui Dumnezeu şi iubirea faţă de Dumnezeu. Cu adevărat vor fi ofrandele
timpului şi Templului viitor. Nu mieii şi iezii, viţeii şi porumbeii, ci jertfa
inimii îi este plăcută lui Dumnezeu. David a intuit aceasta. Iar în timpul cel
nou, timp al spiritului şi al iubirii, numai această jertfă va fi plăcută.
Ia seama,
Simon, că – dacă Dumnezeu a trebuit să se întrupeze pentru a împăca Dreptatea
Dumnezeiască pentru marele Păcat, pentru multele păcate ale oamenilor – în
timpul adevărului numai jertfele sufletelor oamenilor pot să-l împace pe
Domnul. Tu cugeţi: „Şi atunci pentru ce a dat poruncă El, Cel Preaînalt, să i
se aducă jertfă pui de animale şi roade ale plantelor?” Îţi spun Eu de ce:
pentru că înainte de venirea Mea, omul era o jertfă pătată şi pentru că
Iubirea nu era cunoscută. Acum are să
fie cunoscută. Iar omul – care va cunoaşte Iubirea, deoarece Eu îi voi da înapoi
Harul prin care omul cunoaşte Iubirea, are să iasă din letargie, are să-şi
amintească, are să înţeleagă, are să trăiască – va înlocui iezii şi mieii,
jertfă de dragoste şi ispăşire, urmându-l pe Mielul lui Dumnezeu, Învăţătorul şi
Mântuitorul său. Durerea, până acum pedeapsă, se va preschimba în iubirea desăvârşită
şi ferice a acelora care au să o îmbrăţişeze din dragoste desăvârşită”.
„Şi copiii
atunci ....?”.
„Vrei să întrebi
cum e cu aceia care nu se ştiu încă oferi .... Dar ştii tu oare când vorbeşte
Dumnezeu în ei? Graiul lui Dumnezeu este unul spiritual. Sufletul îl înţelege şi
el nu are vârstă. Ba îţi spun că sufletul de copil, întrucât este lipsit de răutate,
este, în ceea ce priveşte capacitatea de a-l înţelege pe Dumnezeu, mai matur decât
acela al unui bătrân păcătos. Eu îţi spun, Simon, că vei trăi destul încât să
vezi mulţi prunci de la care vor avea de învăţat cei mari, ba chiar şi tu, înţelepciunea
iubirii eroice. Dar în acei micuţi care mor din cauze naturale Dumnezeu lucrează
direct, datorită unei iubiri atât de adânci încât nu ţi-o pot explica, ele pătrunzând
în înţelepciunea care este scrisă în cărţile Vieţii şi care numai în Cer au să
fie citite de cei fericiţi. Citite, am spus. Dar, în fapt, va fi de ajuns să
privească la Dumnezeu ca să-l cunoască nu doar pe Dumnezeu, ci şi infinita sa înţelepciune...
Iată că ne-a apucat apusul lunii, Simon.... În curând se ivesc zorii, iar tu nu
ai închis un ochi....”.
„Nu are nicio însemnătate,
Învăţătorule. Am pierdut câteva ceasuri de somn, dar în schimb am dobândit multă
înţelepciune. Şi am stat cu Tine. Dacă-mi îngădui însă, acum mă duc. Nu să mă
culc, ci să mai cuget asupra vorbelor tale”. Se afla de acum în prag şi dă să
iasă când iată că se opreşte gânditor şi apoi spune: „Un lucru încă, Învăţătorule.
Oare e drept să spun cuiva care suferă că durerea nu este o pedeapsă, ci un ...
har, ceva asemănător .... chemării noastre, frumos, chiar dacă obositor, ceva
frumos deşi unuia care nu ştie aceasta i-ar părea un lucru urât şi trist?”.
„Poţi să spui aceasta, Simon. Este adevărul.
Durerea nu este o pedeapsă, atunci când omul o ştie primi şi întrebuinţa după
dreptate. Durerea este asemenea preoţiei, Simon. Este o preoţie deschisă
tuturor, o preoţie care-i conferă omului o mare putere asupra inimii lui
Dumnezeu. Şi e un mare merit. Apărută odată cu păcatul, poate împăca Dreptatea.
Aceasta pentru că Dumnezeu ştie întrebuinţa spre Bine şi ceea ce a înfăptuit
Ura pentru a aduce durere. Eu nu am ales altă cale spre a şterge Păcatul,
deoarece nu exista niciun mijloc mai însemnat decât acesta”.
Sursa: „Evanghelia, aşa cum mi-a fost revelată” – Maria Valtorta,
vol. 9, pag. 16-21.
