Iosif ales ca soţ al
Fecioarei
Zăresc o sală bogată cu o frumoasă
pardoseală, cu draperii, covoare şi mobilier încrustat. Trebuie că ţine tot de
Templu, deoarece aici se află preoţi, între care Zaharia, dar şi o mulţime de bărbaţi
de toate vârstele, adică între douăzeci şi cincizeci de ani cu aproximaţie.
Vorbesc între ei încet, dar cu însufleţire.
Par în aşteptarea a ceea ce îmi este necunoscut. Cu toţii sunt îmbrăcaţi de sărbătoare
cu straie noi sau cel puţin proaspăt spălate, ca şi cum s-ar fi împodobit
pentru o celebrare. Mulţi şi-au luat de pe cap pânza ce le serveşte drept
acoperământ, alţii o mai au încă, mai cu seamă cei vârstnici, în vreme ce
tinerii îşi arată capetele descoperite, unele de un blond închis, unele de un castaniu
închis, câte unele brunete, unul singur de un roşcat arămiu. Tunsorile le sunt în
genere scurte, dar sunt unii care poartă plete până pe umeri. Probabil că nu toţi
se cunosc unii cu alţii, întrucât se cercetează curioşi. Cu toate acestea pare
că se aseamănă, înţelegându-se că îi macină un unic gând.
Într-un ungher îl văd pe Iosif. Vorbeşte
cu un bătrânel care se ţine bine. Iosif merge pe treizeci de ani. Este un bărbat
frumos cu părul scurt destul de bogat, de un castaniu închis ca şi barba şi
mustăţile care adumbresc o frumoasă bărbie suind către obrajii
oachesi-roscovani, iar nu maslinii cum indeobste le au cei cu parul castaniu.
Are ochii închişi la culoare, plini de bunătate şi adânci, foarte gravi, ba aş
spune poate chiar puţin trişti. Atunci însă când zâmbeşte aşa cum face acum, se
umplu de bucurie şi tinereţe. Este îmbrăcat pe de-a-ntregul în straie de
culoare maro, foarte simple, dar foarte ordonate.
Intră un grup de tineri leviţi care se rânduiesc
între uşă şi o masă lungă şi îngustă ce se află lângă peretele la mijlocul căruia
este uşa ce rămâne larg deschisă. Doar o draperie, care atârnă până la vreo douăzeci
de centimetrii de la pământ, rămâne întinsă pentru a acoperi golul.
Curiozitatea creşte în intensitate şi apoi încă
mai mult atunci când draperia este îndepărtată de o mână pentru a permite să
treacă un levit care duce în braţe un mănunchi de crengi uscate deasupra cărora
este aşezat cu băgare de seamă un ram înflorit, alcătuind o uşoară spumă de
petale dalbe, care abia de poartă umbra unei nuanţe de trandafiriu ce dinspre
miez se răspândeşte tot mai estompată până în vârful petalelor uşoare. Levitul
aşează mănunchiul de ramuri pe masă cu multă grijă, pentru a nu vătăma minunea
acelei crengi în floare în atâta uscăciune.
Un
murmur străbate sala. Gâtlejurile se lungesc, privirile devin mai pătrunzătoare
ca pentru a zări. Zaharia însuşi, împreună cu preoţii, aflându-se mai aproape
de masă, încearcă a vedea. Însă nu zăreşte nimica.
Din ungherul său, Iosif abia de aruncă o
privire la mănunchiul de ramuri, iar, atunci când interlocutorul său îi spune
ceva, tăgăduieşte făcând un semn ca pentru a spune: „Cu neputinţă!” şi zâmbeşte.
Un sunet de trâmbiţă răsună de dincolo de
draperie. Cu toţii tac şi se aşează în bună rânduială cu faţa îndreptată spre uşa,
care acum se arată larg deschisă, draperia fiind făcută să lunece pe inelele
sale. Înconjurat de alţi bătrâni, intră Marele Preot. Cu toţii se pleacă adânc.
Pontiful se duce la masă şi grăieşte stând în picioare.
„Bărbaţi din neamul lui David, adunaţi
aici la strigarea mea, ascultaţi. Domnul a vorbit, fie Domnul lăudat! Din Slava
Sa a descins o rază şi, asemeni soarelui primăvăratec, a dat viaţă unei crengi
uscate, iar aceasta a înflorit în chip miraculos, în vreme ce niciun ram de pe
pământ nu se află în floare astăzi – în cea din urmă zi a lui Encenie – câtă
vreme încă nu s-a topit zăpada pe înălţimile lui Iuda, neaua fiind tot ce-i alb
de la Sion la Betania. Dumnezeu a vorbit făcându-se părinte şi tutore al Fecioarei
lui David, care nu are alt ocrotitor decât pe El. Copila sfântă, slava
Templului şi a neamului său, a binemeritat cuvântul lui Dumnezeu pentru a afla
numele mirelui bineplăcut Celui Veşnic. Preadrept trebuie să fie acesta ca să
fie alesul Domnului pentru a o lua în grijă pe Fecioara pe care El o îndrăgeşte!
De aceea durerea noastră de a o pierde se mai potoleşte, noi nemaiavând grija
menirii sale ca mireasă. Celui arătat de Dumnezeu i-o dăm cu încredere în grijă
pe Fecioara, asupra căreia stă binecuvântarea lui Dumnezeu şi a noastră binecuvântare.
Numele mirelui este Iosif al lui Iacob betleemitul, din tribul lui David,
dulgher în Nazaretul Galileii. Iosife, vino în faţă, Marele Preot ţi-o porunceşte!”.
Se porneşte un freamăt. Se întorc capete,
unii arată cu privirea, alţii cu mâna, sunt chipuri dezamăgite şi chipuri uşurate.
Unii, mai cu seamă dintre cei bătrâni, trebuie că sunt bucuroşi că nu au avut
această soartă.
Iosif, foarte roşu la faţă şi încurcat,
iese în faţă. Acum se află înaintea mesei şi a Pontifului pe care îl salută cu
reverenţă.
„Veniţi cu toţii şi vedeţi numele încrustat
pe ram. Să-şi ia fiecare propria vergea pentru a fi încredinţat că la mijloc nu
este nici o înşelăciune”.
Bărbaţii ascultă. Privesc la creanga ţinută
cu grijă de Marele Preot şi, luând-o fiecare pe a sa, unii o rup, alţii o păstrează.
Cu toţii privesc la Iosif. Sunt unii care doar îl privesc şi tac, sunt alţii
care îl felicită. Bătrânelul cu care vorbise înainte, îi spune: „Ţi-am spus eu,
Iosife? Acela care se socoteşte mai puţin sigur pe sine este cel care câştigă
lupta!”. Acum au trecut toţi.
Marele Preot îi dă lui Iosif ramul înflorit,
iar apoi, punându-i mâna pe umăr, îi spune: „Nu este bogată soţia pe care ţi-o
dă Dumnezeu, iar tu ştii asta. Dar în ea îşi au sălaş toate virtuţile. Fă-te
tot mai demn de Ea. Nu este în Israel vreo floare mai frumoasă şi mai curată
decât Ea. Ieşiţi cu toţii acuma. Tu, Iosife, rămâi. Iar tu, Zaharia, care îi eşti
rudă, adu-o aici pe mireasă”.
Ies cu toţii, mai puţin Marele Preot şi
Iosif. Draperia este din nou trasă peste intrare.
Iosif stă cu multă umilinţă alături de
maiestuosul Preot. După o clipă de tăcere, acesta îi spune: „Maria are a-ţi împărtaşi
o făgăduinţă ce a făcut-o. Vino în sprijinul sfiiciunii ei. Fii bun cu cea care
este bună”.
„Am să-mi pun bărbăţia în slujba ei şi
nicio jertfă nu-mi va părea prea grea pentru Ea. Fii încredinţat de aceasta”.
Intră Maria, împreună cu Zaharia şi Ana
lui Fanuel.
„Vino, Maria”, spune Pontiful. Iată mirele
pe care ţi-l meneşte Dumnezeu. Este Iosif din Nazaret. Ai să te întorci aşadar în
cetatea ta. Vă las acum. Să vă dea Dumnezeu binecuvântarea Sa. Domnul să vă păzească
şi să vă binecuvânteze, să vă arate faţa Sa şi mereu să se îndure de voi. Să-şi
îndrepte către voi chipul Său şi să vă dea pacea”.
Zaharia iese, însoţindu-l pe Pontif. Ana îi
face urări soţului şi apoi iese şi ea.
Cei doi logodnici se află unul în faţa
celeilalte. Maria, îmbujorată toată, stă cu capul plecat. Iosif, roşu şi el la
faţă, o priveşte atent şi caută primele vorbe pe care să le rostească.
În sfârşit le află şi un surâs îi luminează
faţa. Spune: „Te salut, Marie. Te-am văzut copilă, pe când aveai doar câteva
zile.... Eram prieten cu tatăl tău şi am un nepot de la fratele meu Alfeu care
era foarte apropiat de mama ta. Era micuţul său prieten, căci acum nu are decât
optsprezece ani, iar pe când tu te născuseşi nu era decât un omuleţ care însă însenina
tristeţea mamei tale, care îl iubea foarte tare. Tu nu ne cunoşti, căci ai
venit aici pe când erai foarte micuţă. Însă la Nazaret cu toţii te iubesc, gândindu-se
la tine şi vorbind despre micuţa Maria a lui Ioachim, a cărei naştere a fost o
minune a Domnului care a făcut-o să înflorească pe cea stearpă... Şi eu îmi aduc
aminte de seara în care te-ai născut.... Cu toţii ne-o amintim pentru minunea
unei bogate ploi ce a salvat pământurile cultivate şi a unei puternice furtuni
ale cărei fulgere nu au lovit nici măcar un fir de erică sălbatică, aceasta sfârşindu-se
cu un curcubeu cum nu s-a mai văzut vreodată altul mai mare şi mai frumos. Şi
apoi.... cine nu-şi aduce aminte de bucuria lui Ioachim? Te purta de colo colo
pentru a te arăta vecinilor... Te privea cu încântare, de parcă ai fi fost o
floare descinsă din Cer şi voia ca toţi să te admire, fericitul părinte care a
murit vorbind de Maria sa atâta de frumoasă şi de bună, care avea numai cuvinte
de har şi înţelepciune....Avea de ce să te admire şi să spună că tu eşti cea
mai frumoasă din lume! Cât despre mama ta.... Umplea cu cântecul ei colţul în
care se afla casa ta şi părea o ciocârlie în miez de primăvară pe când te purta
în pântecu-i şi după, când te avea la sân. Eu ţi-am făcut leagănul. Un legănuţ încrustat
tot cu trandafiri, deoarece astfel l-a vrut mama ta. Poate că încă s-o mai fi
aflând în casa închisă.... Eu sunt bătrân, Maria. Atunci când te-ai născut tu,
eu începusem să lucrez. Deja lucram.... Cine să-mi fi spus atunci că aveam să
te primesc de soţie! Poate că, ştiind aceasta, s-ar fi dus mai împăcaţi ai tăi,
deoarece eram prieteni. L-am îngropat pe tatăl tău plângându-l din tot
sufletul, deoarece îmi fusese călăuză bună în viaţă”.
Maria îşi înalţă încet încet chipul, prinzând
tot mai multă inimă la auzul vorbelor lui Iosif, iar - atunci când îi spune despre
leagăn – surâde uşor şi, când îi vorbeşte despre tatăl său, îi întinde o mână
spunându-i: „Mulţumesc, Iosife” – un „mulţumesc” sfios şi blând.
Iosif cuprinde în mâinile sale scurte şi
puternice de dulgher mânuţa ca de iasomie, mângâind-o cu o afecţiune menită a o
linişti. Poate că aşteaptă şi alte vorbe. Însă Maria tace iarăşi. Atunci reîncepe
el: „Ştii, casa este neatinsă, mai puţin acea parte dărâmată din ordinul
consulului pentru a face din uliţă un drum în toată regula pentru carele
romane. Dar câmpurile, acelea care ţi-au râmas, deoarece ştii... boala tatălui
tău a prăpădit mult din averea ta, sunt un pic neglijate. Sunt mai bine de trei
primăveri de când copacii şi via nu au văzut foarfecele grădinarului, iar pământul
este necultivat şi întărit. Copacii care te-au văzut copilă se mai află însă
acolo şi, dacă îmi îngădui, pe dată am să mă ocup de ei”.
„Îţi mulţumesc, Iosife. Dar tu ai şi aşa
de lucru....”.
„Am să lucrez grădina ta în primele şi
ultimele ceasuri ale zilei. Acum ziua se lungeşte tot mai mult. Pe când vine
primăvara, vreau să fie totul în bună rânduială spre bucuria ta. Priveşte,
aceasta este o creangă din migdalul ce creşte lângă casă. Pe aceasta am vrut să
o culeg.... – se poate intra din toate părţile prin gardul distrus, dar am să îl
repar întărindu-l – pe aceasta am vrut să o iau, gândind că, dacă aveam să fiu
eu cel ales – nu speram să fie astfel, întrucât sunt nazireu [nazireu – era cel
care se consacra (afierosea) Domnului, făcând făgăduinţa de nazireat] şi m-am
supus numai pentru că era poruncă de la Preot, iar nu din dorinţa de a mă
cununa – gândind, spuneam, că tu te-ai fi bucurat să ai o floare din grădina
ta. Iat-o, Marie. Împreună cu aceasta îţi dau inima mea, care – asemeni ei – a înflorit
până acuma doar pentru Domnul, acum înflorind pentru tine, mireasa mea”.
Maria ia ramul. Este mişcată şi îl priveşte
pe Iosif cu un chip tot mai liniştit şi mai radios. Se simte în siguranţă cu
el. Iar atunci când el spune: „Sunt nazireu”, chipul i se luminează cu totul şi
ea îndrăzneşte a spune: „Şi eu îi aparţin pe de-a-ntregul lui Dumnezeu, Iosife.
Nu ştiu dacă Marele Preot ţi-a spus aceasta ....”.
„Mi-a spus numai că tu eşti bună şi pură şi
că ai a-mi împărtăşi o făgăduinţă ce ai făcut-o, cerându-mi să fiu îngăduitor
cu tine. Vorbeşte, Maria. Iosif al tău nu vrea decât să te facă fericită,
oricare ţi-ar fi voia. Nu te iubesc trupeşte. Te iubesc cu spiritul meu,
fecioară sfântă ce Dumnezeu mi te-a dat! Priveşte-mă ca pe un părinte şi un
frate nu numai ca pe un soţ. Ca într-un părinte în mine încrede-te, ca unui
frate încredinţează-mi-te”.
„Încă din pruncie m-am consacrat Domnului.
Ştiu că acest lucru nu se obişnuieşte în Israel. Însă eu auzeam un Glas care-mi
cerea fecioria drept jertfă de iubire pentru venirea lui Mesia. De atâta vreme îl
aşteaptă Israel! .... Pentru aceasta nu-i prea mult a renunţa la bucuria de a
fi mamă!”.
Iosif priveşte ţintă la ea, de parcă ar fi
dorit să-i citească în inimă, iar apoi îi cuprinde cele două mânuţe, care mai ţin
încă între degete rămurica înflorită, şi spune: „Iar eu am să-mi unesc jertfa
jertfei tale, şi o să-l iubim atât de mult în castitatea noastră pe Cel Veşnic, încât
El îl va dărui mai curând Pământului pe Mântuitorul, îngăduindu-ne a vedea
Lumina sa strălucind în lume. Vino, Maria. Să mergem înaintea Casei Sale să jurăm
a ne iubi aşa cum se iubesc îngerii între ei. Apoi eu am să mă duc la Nazaret
ca să pregătesc totul pentru tine, în casa ta, dacă îţi va plăcea să mergi
acolo ori altundeva, dacă vei vrea aşa”.
„În casa mea ... Era acolo o grotă în
spate.... Mai este oare?”.
„Acolo este, dar nu mai este a ta.... Am să-ţi
fac însă o alta unde ai să stai liniştită la răcoare în ceasurile de arşiţă. Am
s-o fac pe cât îmi va sta în putinţă la fel. Spune-mi, pe cine ai vrea să ai cu
tine?”.
„Pe nimeni. Nu mă tem. Mama lui Alfeu,
care vine mereu să mă caute, îmi va ţine câte puţin tovărăşie peste zi, iară
noaptea socotesc că e mai bine să fiu singură. Nu mi se poate întâmpla nimic rău”.
„Şi apoi de acum sunt eu... Când voieşti să
vin să te iau?”.
„Când vrei, Iosife”.
„Atunci am să vin de îndată ce voi pune rânduială
în casă. N-am să mă ating de nimica. Vreau să găseşti lucrurile după cum le-a lăsat
mama ta. Însă vreau să fie plină de soare şi foarte curată, pentru a te întâmpina
fără de tristeţe. Vino, Marie. Să mergem să îi spunem Celui Preaînalt că îl
binecuvântăm”.
Nu văd altceva, dar îmi dăinuie în inimă
simţământul de siguranţă pe care îl încearcă Maria ....
Sursa: „Evanghelia, aşa
cum mi-a fost revelată – Maria Valtorta” – vol. 1, pag. 77-82.
