650. Ridicarea
glorioasă la Cer a Sfintei Fecioare Maria
8
decembrie 1951
Oare cât timp a trecut? Este greu de stabilit.
Dacă analizăm trupul neînsuflețit înconjurat de flori, am putea spune că doar
câteva ore. Dar dacă ne uităm la frunzele de viță de vie pe care se odihnesc
florile, deci, din frunzele veștejite și celelalte flori – care sunt tot atâtea
relicve ce odihnesc în cufăr – trebuie să concluzionăm că au trecut zile.
Trupul Mariei era exact așa cum a fost
când sufletul i-a părăsit trupul. Cu toate acestea pe fața și mâinile ei firave
nu se vedea nici o urmă a morții. În cameră nu este nici un fel de miros
neplăcut. Ba dimpotrivă, o umple o mireasmă nedefinită ca și cum ar fi un
amestec de tămâie, crin, trandafir, lăcrimioare, iarbă de munte...
Ioan – cine știe de câte zile priveghează – șezând pe scăunel, cu
umerii lipiți la perete, a adormit, de obosit ce era. Candela de pe podea îi
luminează fața foarte palidă și ochii înroșiți de plâns.
Mijește de
ziuă întrucât lumina-i slabă luminează terasa și via ce împrejmuiește casa. În
lumina crescândă ce se strecoară pe ușă, se conturează obiectele din cameră
care sunt departe de candelă și care mai înainte puteau fi doar bănuite.
Subit,
locul este inundat de o lumină uriașă, o lumină argintie, aproape
fosforescentă, cu tonuri de albastru și crește într-una estompând lumina
zorilor de zi și pe cea a candelei. Este aceeași strălucire care a umplut grota
de la Betlehem în momentul nașterii lui Isus. Apoi, din acest șuvoi de lumină,
însoțiți de o prezență și mai luminoasă, apar îngeri – exact așa cum le-au
apărut păstorilor – și dau din aripi ușor, ca într-un dans, murmurând ritmic.
Îngerii, se adună în jurul patului, se apleacă asupra trupului nemișcat și îl
ridică. În toiul bătăilor de aripi mai puternice, se intensifică și vocile
eterice. Se ridică prin despărțitura apărută în acoperiș – care s-a deschis
prin aceeași minune ca mormântul lui Isus – luând cu ei trupul reginei lor. E
adevărat că este Sfânt, dar încă nu este glorificat, de aceea încă este supus
legilor materiei. Toate acestea nu au fost valabile pentru Cristos, deoarece El
a fost glorificat imediat ce a înviat din morți. Melodia bătăilor de aripi se
intensifică și e atât de puternică, ca și sunetul de orgă.
Ioan, cu
toate că dormea în continuare, s-a mișcat pe scăunel de vreo două trei ori, ca
și cum lumina puternică și bătăile de aripi ale îngerilor l-ar fi deranjat.
Apoi, dezmeticindu-se, se trezește de-a binelea datorită larmei puternice și a
curentului de aer. Vântul, ce cobora din acoperișul deschis și ieșea pe ușa
deschisă, mișca de colo-colo așternuturile patului de acum gol, precum și
hainele lui Ioan și, cu un zgomot puternic, stinge candela și trântește ușa.
Apostolul
privește de jur împrejur, încă buimac, încercând să își dea ce se întâmplă.
Observă că patul este gol și că acoperișul este deschis.
Presupune că s-a petrecut o minune. Aleargă afară pe
terasă, ca la un fel de imbold sau o chemare cerească, își ridică privirile,
își protejează ochii de lumina puternică ca să nu-l împiedice în a vedea.
Și vede.
Vede trupul Mariei, încă tot neînsuflețit, ca al unui om ce doarme, ce se
ridică tot mai sus și mai sus, în cercul corului de îngeri. Ca o ultimă
salutare, mantia și vălul se mișcă, poate de la vântul care s-a stârnit subit
de la ridicarea către cer și de la bătaia aripilor îngerilor, și florile pe
care Ioan le-a aranjat în jurul Mariei cad dintre faldurile hainelor, pe terasă
și pe pământul Ghetsimanilor, în timp ce hosana corului de îngeri devine tot
mai estompat și mai îndepărat.
Ioan
privește doar trupul, în timp ce se ridica datorită Minunii Dumnezeiești, spre
a-l compensa și a-l răsplăti pentru iubirea lui pentru Maria și vede clar că,
Maria - înconjurată de razele soarelui - învie, iese din starea de inconștiență care a
despărțit sufletul de trup, prinde viață, se ridică în picioare (fiindcă deja
și ea se bucură de darul dumnezeiesc al trupului glorificat).
Ioan doar
privește. Minunea pe care i-o dă Dumnezeu, îl umple de putere. O vede pe Maria
ridicându-se la Cer, în pofida tuturor legilor naturale. Îngerii care cântau
osana, o înconjoară dar nu o mai ajută în înaintare. Și Ioan este ca vrăjit de
această priveliște minunată, pe care nici o pană omenească, nici cuvânt omenesc
nu o poate reda fiindcă este de o frumusețe de nedescris.
Ioan, încă
stând sprijit cu spatele de peretele terasei, privește în continuare acel trup
de o frumusețe dumnezeiască – pentru că așa era Maria – cum se ridică tot mai
sus. Dumnezeu a creeat-o în mod unic, pentru că a vrut-o neprihănită, ca să fie
Cuvânt întrupat. Și Dumnezeu dăruiește o ultimă minune mai mare – acestui
ucenic credincios – viziunea întâlnirii dintre mamă și Fiu, care de asemenea
este minunat și strălucitor, de o frumusețe de nedescris. Se pogoară din Cer,
ajunge la Mama Sa, o strânge la piept, iar apoi, ca două comete, dispar
amândoi, întorcându-se de unde a venit.
Viziunea lui Ioan ia sfârșit. Își pleacă în
piept capul. Pe fața lui obosită se oglindesc deopotrivă durerea pierderii
Mariei și bucuria glorificării destinului ei. Dar deja bucuria depășește
durerea.
Vorbește
așa: - Mulțumesc o, Dumnezeul meu! Mulțumesc! Am bănuit că aceasta se va
împlini! Am vrut să rămân treaz ca să nu pierd nici un moment din plecarea ei
glorioasă la Cer. De trei zile nu am mai dormit! Și m-a doborât complet
oboseala și nesomnul, tocmai când a sosit momentul ridicării la Cer, dar poate
Tu ai vrut așa, oh, Dumnezeul meu. Ca să nu mă îngrijorez și să nu sufăr prea
mult în acea clipă...Da. Firește că Tu ai vrut, la fel cum ai vrut ca eu să văd
și acum, ceea ce fără minunea Ta, nu aș fi putut să văd. Mi-ai permis să văd –
chiar dacă din depărtare – pe cea glorificată, ca și cum ar fi fost aproape de
mine. Și să-L revăd pe Isus! Oh! Viziune binecuvântată, neașteptată, nesperată!
Oh, Isuse, recompensa recompenselor, pentru Ioan al Lui! Cel mai mare har, să-L
revăd pe Domnul și Învățătorul meu! Profundă recunoștință, pentru aceasta! Să-L
văd pe El lângă Mama! El, asemănător soarelui și Maria, lunii! Ambii
strălucitori, glorificați și fericiți, pentru că pot fi din nou împreună! Cum
va fi acum Paradisul, când amândoi sunteți acolo, voi, cele mai mari stele ale
Ierusalimului ceresc?
O, ce
bucurie pentru corurile de îngeri și pentru sfinți! Această bucurie ce mi s-a
dat, să pot vedea pe Fiul cu Mama – este de o însemnătate atât de mare, încât
șterge orice suferință și-i ia locul pacea.
Dintre
cele trei minuni pe care le-am cerut de la Dumnezeu, două s-au împlinit. Am
văzut cum în Maria s-a reîntors viața și de asemenea simt cum pacea se
reîntoarce în mine. Toate îngrijorările mele au trecut, fiindcă v-am văzut
reuniți în slavă. Mulțumesc, oh, Dumnezeule! Și mulțumesc că ai dat
posibilitatea unei făpturi, curate, să poată vedea care este soarta sfinților,
cum va fi judecata de pe urmă și renașterea și reunirea trupului cu spiritul,
care s-a suit în mometul morții. Nu am avut nevoie să văd. Nu trebuia să văd,
ca să cred, fiindcă eu întotdeauna am crezut cu tărie fiecare cuvânt al
Învățătorului. Dar mulți se vor îndoi, peste secole și milenii, de faptul că
trupul care a devenit țărână va fi din nou viu. Acelora, eu le voi putea spune,
jurându-mă pe lucurile cele mai sfinte, că nu doar Cristos a înviat prin
propria Sa putere dumnezeiască, ci și sfânta Lui Mamă la trei zile de la
moartea ei – dacă această stare se poate numi moarte. A înviat și trupul reunit
cu sufletul și-a luat locul în lăcașul veșnic, în Cer lângă Fiul ei. Voi putea
spune: Credeți, o, voi creștini, toți cei care sunteți creștini, în învierea
trupului, în ziua judecății și în viața veșnică în trup și suflet. Aceasta este
o viață fericită pentru sfinți și groaznică pentru păcătoși. Credeți și trăiți
ca sfinții, așa cum au trăit ca sfinții, Maria și Isus, pentru ca soarta
voastră să fie la fel ca și a lor. Eu am văzut trupurile lor cum s-au înălțat la
Ceruri. Eu pot să dau mărturie despre aceasta. Trăiți ca oamenii drepți pentru
ca odată să puteți fi în lumea veșnică – în trup și suflet – împreună cu Soarele - Isus, și cu Maria - Steaua (steaua stelelor). Îți
mulțumesc încă odată, o Dumnezeule!
Și acum,
să strângem ce a rămas după ea: florile care au căzut dintre falduri, fruzele
de viță rămase în pat – și să le păstrăm. Va fi nevoie de ele...Da, ne vor
ajuta, ca să dea ajutor și împăcare fraților mei mult așteptați. Mai devreme
sau mai târziu, tot voi da de ei...” Adună petalele de flori căzute și
reîntorcându-se în cameră le împătură într-o bucată de pânză.
Apoi
privește mai atent la acoperiș și exclamă:
Încă o
minune! Un alt eveniment ieșit din comun din șirul de minuni din viețile lui
Isus și Mariei! El, Dumnezeu a înviat prin propria putere și voință rostogolind
piatra de la intrarea mormântului și s-a
înălțat la Ceruri. Singur. Și Maria este sfântă, dar este fiică a
omului; trecerea pentru înălțarea ei la ceruri s-a deschis cu ajutorul îngerilor
și ei au dus-o sus.
În
Cristos, sufletul a înviat din nou trupul, încă de pe pământ, pentru că așa a
trebuit să fie, pentru ca dușmanii lui să tacă și pentru ca cei care-L urmează
să se întărească în credință. În Maria, sufletul s-a reîntors când deja era la
porțile Paradisului, fiindcă pentru ea nimic altceva nu a fost mai important
decât puterea înțelepciunii depline și veșnice a lui Dumnezeu!
Ioan adună
florile și crengile ofilite de pe pat și le pune lângă celelalte adunate afară
și le așează lângă capacul cufărului. Apoi îl deschide pune pernița, pătura
(apoi merge în bucătărie și strânge și alte obiecte de uz: fusul si roata de tors,
vasele sale) – și le pune lângă celelalte lucruri.
Închide
lada și se așează pe scăunel exclamând: Acum, și sarcina mea s-a împlinit! Pot
pleca liber, acolo unde Duhul lui Dumnezeu mă va călăuzi. Să merg! Pentru a
Răspândi învățătura Dumnezeiască la care Învățătorul m-a făcut părtaș pentru ca
să predau mai departe oamenilor. A-i învăța iubirea, să creadă în ea și în
puterea ei. Să-i învăț pe oameni ce a făcut pentru ei iubirea lui Dumnezeu.
Prin Jertfa și Sfințenia Lui, ne putem uni în Isus Cristos în Euharistie, în
sfânta împărtășanie veacuri la rând, așa cum El ne-a poruncit să repetăm ritul
și jertfa. Toate sunt daruri desăvârșite ale iubirii! A iubi iubirea, pentru ca
să creadă în ea, așa cum noi am crezut și credem în El. Iubirea trebuie
sădită pentru ca recolta și pescuitul să
fie bogate pentru Domnul. Maria mi-a spus la ultima noastră discuție că iubirea
câștigă totul – cel care iubește este antiteza lui Iuda, care a fost însăși
ura. Așa cum Petru a fost mai aprins iar Andrei mai blând, fii lui Alfeu, cu
sacramentele și știința, împletite cu purtarea nobilă, și așa mai departe. Eu,
cel care iubește duios, acum, când nu-i mai am pe Isus și Mama lui, pe cine să
iubesc pe pământ, voi merge să vestesc iubirea printre popoare. Iubirea va fi
arma mea și învățătura mea. Și cu asta am să înfrîng diavolul, păgânismul și
voi cuceri multe suflete. Voi continua ceea ce au făcut Isus și Maria, cei care
au fost reprezentanții desăvârșiți ai iubirii.
Sursa: „Evanghelia, asa cum mi-a fost revelata” – Maria Valtorta,
vol. 10.